Azi sunt 16 ani. 16 ani în care totul în jurul meu a fost definit de acel unic moment, de noaptea aia oribilă de ianuarie în care am aflat că, la mai bine de 300 de km distanță de noi, singură într-o cameră de spital, a murit mama.
Tot ce s-a întâmplat de atunci încoace a fost marcat de acest eveniment. Toate alegerile pe care le-am făcut de atunci în viață au stat, conștient sau nu, sub semnul faptului că cea mai importantă ființă din viața mea de adolescentă rebelă de nici șaptesprezece ani a dispărut, violent, neașteptat și definitiv, din lumea mea.
Fiecare relație pe care am avut-o a evoluat în modul în care a evoluat pentru că m-am raportat la mama și la ce m-a învățat sau ce am învățat de la ea. Fiecare decizie, personală sau profesională, a fost luată gândindu-mă la ce ar fi făcut ea, ce ar fi zis ea, ce ar crede ea despre mine dacă ar ști. Deși știu că nu are cum să vadă, să audă, că nu mai există decât cel mult ca energie reutilizabilă în natură, neconștientă de tot ce înseamnă viața mea actuală.
E o moștenire teribilă și un bagaj de care nu prea pot scăpa decât cu ani de terapie și poate e nedrept să îi pun în cârcă fiecare da sau nu pe care îl spun.
E încă infinit de greu. Cei ce spun că durerea trece cu timpul ori bravează, ori habar nu au despre ce vorbesc. Lucrurile se estompează, e adevărat. Mi-am dat seama că îi uitasem sunetul glasului, până când am dat de o înregistrare video în care am auzit-o vorbind și am realizat că glasul ei e glasul meu, și de atunci e tot ce pot auzi atunci când deschid gura. Și îmi dau seama cât de greu trebuie să le fie bunicilor mei atunci când mă aud pe mine.
E încă dificil să spun cuiva ce s-a întâmplat, să vorbesc despre asta. Despre faptul că am rămas orfană în adolescență. Ce cuvând teribil ăsta! E încă oribil de incomod să răspund la întrebări despre „ce fac ai tăi”. Uneori pot să mă eschivez spunând simplu că au fost medici; mă ajută acum și faptul că nici tata nu mai lucrează. Dar când începi să petreci mai mult timp cu o persoană, care te aude mereu vorbind de tata, dar niciodată de mama, începe să devină ciudat, și atunci trebuie să explici. Sau când spui ceva de „soția lui tata” și te întreabă lumea de când sunt părinții tăi divorțați; sau de ce spui „soția lui tata” și nu „mama”, fie ea și vitregă.
Am trăit 16 ani cu ea și 16 fără ea și lucrurile nu sunt nici pe departe ok. Când se termină o relație, se spune că îți ia de două ori timpul pe care l-ai petrecut cu acel om pentru a-l putea uita. Asta înseamnă că abia spre 50 de ani o să fiu ok cu asta? La cum stau lucrurile acum, probabil că nu.
:( sunt 5 ani de cand a murit tatal meu si unul de cand s-a dus si mama mea. am simtit ca lumea mea s-a rupt in doua cand m-au sunat sa ma cheme acasa ca s-a intamplat ceva cu el. au trecut 5 ani, dar nu ma mai gandesc atat de mult la el. totusi ii aud vocea cand imi propun. ii vad zambetul, rasul, supararea, dragostea pentru mine. am trait si eu cu gandul ca tot ce fac vede de sus (eu inca mai cred ca e mai mult decat o energie, dar treptat incep sa pierd si asta) si ca e alaturi de mine in orice secunda. ma duc la mormantul lor destul de rar, dar desi la un moment dat m-am oprit din plans, acum am luat-o de la capat. si plang pana ma doare capul pentru ca nu-s langa mine acum cand am atatea de imprtasit cu ei. nu ma pot opri sa nu ma gandesc cum ar fi fost daca nu s-ar fi dus atat de repede. dar degeaba pentru ca niciunul nu se mai intoarce.
RăspundețiȘtergere